Istoria stomatologiei partea I (Antichitatea și Evul Mediu)

Preocupările pentru dantură dar mai ales pentru înlocuirea dinților lipsă a existat din timpuri străvechi. Dantura reprezintă un element important ce contribuie la estetica facială, de aceea, la început, stomatologia a fost practicată de frizeri și bijutieri, abia mai târziu având parte de o abordare medicală.

Antichitatea

Antichitatea a reprezentat o lungă perioadă istorică de preocupare pentru restabilirea integrității dentare. Dinții lipsă erau inlocuiți cu sculpturi din os, lemn sau cu dinți de animale, fiind fixați de restul dinților prin fire de aur sau inele metalice. Aceste invenții primitive au stat la baza aparatelor protetice ulterioare.

Hipocrate și Aristotel au fost primii care au descris modelul de erupție al dinților, boala carioasă, bolile gingivale, inclusiv metode de tratare a acestora cu decocturi și infuzii din plante medicinale.

Indienii introduceau pietre prețioase în dinți, îi decorau cu incrustații, le dădeau forme complicate și chiar îi pictau.

Igiena orală era efectuată prin diverse metode: mestecarea unor bețișoare din crengi ale unor copaci aromatici, utilizarea scobitorilor de lemn sau de aur, utilizarea pe post de periuță dentară a unor crenguțe de copac despicate la un capăt. Prima pastă de dinți a fost făcută din coji de ouă, piatră ponce, smirnă și cenușă.

Evul mediu

Perioada Renașterii aduce în discuție termenii de obturații și incrustații de aur, însă nu a înregistrat progrese importante în stomatologie, conceptele antice fiind preluate fără a fi îmbunătățite semnificativ.

Cu toate acestea, principala metodă atât în antichitate cât și în evul mediu a fost extracția dentară. Oamenii îndepărtau dinții chiar de la o vârstă foarte fragedă. Acest „tratament” se făcea în locuri aglomerate: în târguri, piețe, în timpul sărbătorilor și avea caracterul unui spectacol public. Nu se folosea o metodă eficientă de ameliorare a durerii, iar alcoolul a fost cel mai des folosit ca „anestezic”.